Hotarul dintre Psihanaliză şi Psihoterapia Umanistă

sau despre transformarea cinismului medical în abordare psihoterapeutică.

Conceptul de psihoterapie este în plină ascensiune în acest continuum prezent în care doar roboţii şi inteligenţa artificială mai pot oferi alternative pentru viitorul sănătăţii mintale, afecţiunilor incurabile ori îngrijirea paliativă.

Domeniul psihoterapeutic, integrat tot mai pregnant în domeniul disciplinelor medicale, poate fi privit ca o pricipală alternativă acolo unde medicina modernă se declară neputincioasă. Această „confruntare” dintre medicină şi psihoterapie are rădacini nu foarte adânci în timp, mai exact în secolul trecut, începând cu 1959, când a fost propus conceptul de empatie, de către medicul neurolog şi psihiatru Heinz Kohut (1913 – 1981). La acea vreme practica psihoterapiei este asimilată psihanalizei ca o alternativă a psihiatriei şi tehnicilor hipnozei medicale. Mai apoi, odată cu recunoaşterea psihologiei ca ştiinţă, se dezvoltă latura psihologiei umaniste iar psihoterapia se desprinde de psihanaliză sub influenţa psihologului american Carl Rogers (1902 – 1987), fondatorul curentului psihologiei umaniste.

În prezent psihoterapiile umaniste, în special psihoterapia centrată pe client, pot fi privite ca alternative principale pentru psihoterapia analitică şi terapia psihanalică, deoarece pornesc de la ideea de satisfacere a nevoilor umane abordând o perspectivă optimistă, bazată pe grija faţă de persoană, centrată pe dezvoltarea fiinţei umane prin identificarea şi cultivarea valorilor existenţei conştiente a individului.

Aceste abordări umaniste definite prin înţelegere empatică, respect şi atitudine necritică faţă de persoană, par să fie fundamental diferite faţă de terapiile psihodinamice, psihanaliză şi psihoterapia analitică, privite ca forme de analiză a adâncurilor nevăzute ale psihicului uman, nu atât de prietenoase cu latura socială a omului, întrucât aduc în lumină tendinţe şi nevoi agresive native, precum invidia, competiţia, pulsiuni criminale etc., încadrate între instictul vieţii şi al morţii.

Terapia centrată pe client a reprezentat alternativa principală în faţa psihanalizei, în anii 1950-1960, Carl Rogers (1902-1987) fiind considerat şi în prezent a doua personalitate (după S. Feud) care a influenţat dezvoltarea psihoterapiilor. (A. M. Ţăranu, Fundamentele Psihoterapiei, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2018, p. 23)

Trecerea de la pulsiunile agresive inconştiente către teoria nevoilor umane, este realizată de A. Maslow împreună cu terapia centrată pe client, dezvoltată de Carl Rogers, fundamentată pe tendinţa naturală de dezvoltare a omului. Această nouă abordare terapeutică aduce schimbări majore în procesul terapeutic prin mutarea atenţiei de la metodele critice şi interpretative, pline de conflict între pulsiunile inconştiente generatoare de nevroze, către atitudinea terapeutică bazată de înţelegere empatică, plină de speranţă prin acceptare şi cultivare a valorilor  umane.

Aplicarea terapiilor umaniste a făcut posibilă evidenţierea în mod explicit a introspecţiei şi empatiei, ca metode de observare a lumii psihice interioare, a sentimentelor, gândurilor, dorinţelor sau a motivaţiilor, deoarece acestea nu pot fi observate prin simţurile bazate pe analizatori, întrucât fenomenele psihice trăite nu pot fi palpate prin analizatorul tactil, nici mirosite ori gustate cu ajutorul analizatorilor chimici, cu atât mai puţin pot văzute ori auzite cu ajutorul organelor de simţ aflate la nivelul ochilor sau urechilor. Aşadar lumea interioară nu poate fi observată cu ajutorul organelor de simţ. (Heinz Kohut, Introspection, empathy, and psychoanalysis: an examination of the relationship between mode of observation and theory. National Library of Medicine, Chicago, 1959.)

Conceptul de empatie, este propus în 1959 de Heniz Kohut ca una dintre metodele de observare a fenomenelor mentale şi activitatea psihică specifică fiecărei persoane. Deasemenea H. Kohut este cel care contribuie la fundamentarea empatiei ca metodă psihoterapeutică arătând că empatia permite înţelegerea de către psihoterapeut a activităţii interne a celuilalt, fapt care aduce în lumina fenomene fundamentale ale psihoterapiei, în speţă determinismul psihic şi observarea activităţii mentale conştiente şi inconştiente.

În absenţa unei activităţi practice prin care procesul de observare empatică şi comunicare empatică pot fi determinante în procesul intervenţiilor terapeutice, empatia tinde să fie confundată cu simpatia sau actul de caritate, sprijinul social ori actele de bunătate. În atare condiţii se impune definirea, în sens terapeutic, a empatiei. În contextul operaţiilor şi fenomenelor psihice, o definiţie a fost formulată de H. Kohut, publicată postum abia în 1984,  considerată cea mai apropiată formă de aplicaţiile terapeutice, empatia este capacitatea de a te gândi și a te simți ca fiind în viața internă a unei alte persoane. (Heinz Kohut, How does analysis cure? The University of Chicago Press, Edited by Arnold Goldberg with the collaboration of Paul E. Stepansky, 1984  p. 82.). Această capacitate permite terapeutului să înţeleagă şi să interpreteze lumea psihică a clientului, fară a fi considerată un act de simpatie, bunătate sufletească ori act caritabil. Astfel dimensiunea psihologică a empatiei se bazează pe receptivitate şi posibilitatea de a comunica clientului interpretarea empatică a terapeutului în scopul iniţierii unui proces psihic de adaptare şi de transformare constructivă, ca efect terapeutic asupra clientului, care vizează ameliorarea stărilor de disconfort şi redobândirea starii de sănătate, de echilibru homeostatic.

Conceptul de empatie, definit initial de H. Kohut, este aplicat în psihologia umanistă şi în psihoterapie datorită influenţei exercitată de Carl Rogers care defineşte empatia acea capacitate de a percepe cadrul intern de referință al celuilalt, cu acuratețe și cu toate componentele și semnificațiile emoționale care îi aparțin, ca și cum ai fi cealaltă persoană, dar fără a pierde condiția lui “ca și cum”.(Carl Rogers, A theory of therapy, personality and interpersonal relationship as developed in the client centered framework, From: Psychology: A Study of a Science. Study 1, Volume 3: Formulations of the Person and the Social Context, edited by Sigmund Koch, 1959, p. 210).

Actul terapeutic fundamentat pe capacitatea de înţelegere a lumii psihice a clientului, centrat pe experienţele curente ale clientului, accesibile în fiecare moment, fără ca terapeutul să judece clientul, se află la baza terapiei centrată pe client, în viziunea lui Carl Rogers, aflată în contrast cu abordarea psihanalitică, vizează un proces de transformare psihoterapeutica, în sens constructiv, a personalităţii clientului. Această capacitate de înţelegere empatică a clientului presupune realizarea unui contact terapeutic special, definit de C. Rogers, contact psihologic. Realizarea condiţiei de contact psihologic deschide posibilitatea de a interveni terapeutic în procesul transformării constructive a personalităţii clientului. Se remarcă astfel importanţa empatiei în procesul psihoterapeutic centrat pe client.

Pentru a completa definiţia empatiei ca metodă terapeutică, este necesară expunerea şi abordarea termenilor de introspecţie şi extrospecţie, definiţi de Robert L Welker în lucrarea The fundamental importance of simple operational definitions of introspection and empathy, publicată în iulie 2005 în The Psychoanalytic Quaterly.

Extrospecţia este definită ca un proces psihic de testare a realităţii prin simţuri, sistemul senzorial al analizatorilor, care furnizează informaţii despre realitatea fizică şi mediul înconjurător. Un alt proces psihic complementar amintit de R.L. Walker este introspecţia, sau observaţia introspectivă, prin care terapeutul experimentează realitatea efectivă şi activitatea conştientă şi inconştientă a clientului. Aceste procese de observare a clientului pot genera în lumea psihică a terpeutului un fenomen denumit receptivitate, prin înţelegerea sentimentelor, dorinţelor, reprezentărilor clientului, cu ajutorul cărora terapeutul dezvoltă raţionamente logice, inductive şi deductive, care pot fi pline de sensuri.

In acest context empatia poate fi definită operaţional ca fiind o combinaţie între extrospecţie şi introspecţie, cu ajutorul cărora terapeutul observă clientul dar rămâne atent la sensurile derivate din activitatea raţionamentelor logice care survin în urma receptivităţii activată în timpul actului terapeutic, prin extrospecţie şi observare introspectivă.

Autor:

Psiholog Fizician

Gabriel Anastase

Formator hipnoză, Centrul pentru Ştiinţa Sugestiei şi Fiziologia Hipnozei

Bibliografie:

1. Adela Mihaela Ţăranu, Fundamentele Psihoterapiei, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2018.
2. Heinz Kohut, Introspection, empathy, and psychoanalysis: an examination of the relationship between mode of observation and theory. National Library of Medicine, Chicago, 1959.
3. Heinz Kohut, How does analysis cure? The University of Chicago Press, Edited by Arnold Goldberg with the collaboration of Paul E. Stepansky, 1984.
4. Carl Rogers, A theory of therapy, personality and interpersonal relationship as developed in the client centered framework, From: Psychology: A Study of a Science. Study 1, Volume 3: Formulations of the Person and the Social Context, edited by Sigmund Koch, 1959.
5. Robert L Welker, The fundamental importance of simple operational definitions of introspectionand empathy, ThePsychoanalytic Quaterly, 2005.